jurnal · pun intended

1 an fără FB

Luna aceasta se împlinește un an de când am renunțat la feisbuc. Sunt încă în viață. Pământul încă se învârte deși nu se mai știe exact cât, post Trump. Oamenii din jurul meu încă știu să vorbească, copiii mei cresc, râd mult, plâng rar. Nu mai pot da check-in, dar merg încă în vacanțe și concedii. Nu mai pun poze cu tortul făcut de fiică-mea cu prietena ei, dar l-am mâncat două familii într-o zi și a fost delicios. Am vrut să văd cum e, ce îmi va lipsi, ce nu, cât voi rezista. M-am hotărât pur și simplu într-o zi, după niște conflicte pe vreunul din grupurile pe care eram, nici măcar nu îmi amintesc despre ce era vorba. Dar știu cum mă simțeam, că lucrurile acestea îmi mâncau timpul și o bună parte din suflet. Mă dureau lucruri pentru care n-ar fi trebuit să sufăr, făceam scroll involuntar pe telefon toată ziua și chiar dacă limitasem la doar două grupurile pe care rămăsesem, de multe ori aveam câte un gust amar. Mame înverșunate, deținătoarele adevărurilor absolute în creșterea copiilor. Răutăți și împunsături. Sarcasme și ironii de care m-am făcut din plin vinovată și eu. Mult negativism. Sigur, erau și multe lucruri bune. Îmi plăcea să văd viața cunoștințelor de departe, afișată pe o bucată de internet. Să le admir casele, copiii, atât de aievea perfecțiunea. Vorbeam des cu amicele mele, aveam o stare de bine, mă gândeam că vom fi tot acolo și peste 15 ani când toți copiii noștri vor fi la facultate iar noi ne vom trezi singuri și nu vom mai ști ce să facem cu atâta timp. Vorba vine.

Primele zile după ce mi-am dezactivat contul a fost un pic mai greu. Ca la orice adiție teoretic. Nu pot spune că am simțit sevrajul pe care îl simt când îmi scade glicemia și nu am ceva de mâncare la îndemână. Dar era o lipsă, mai mult o speranță că anumite persoane mă vor contacta după ce vor vedea că am dispărut. Nu mi-am propus asta și nu am făcut-o intenționat ori cu scopul de a vedea cine mă caută. Nu am dat vreun party de adio cu rugăminți de nu plecaaaa, așa am simțit și în câteva minute eram afară, pe dinafară. Câte persoane mi-au scris după? Trei. Atât. Normal că nu mă așteptam să zică ceva cei care nu aveau nici adresa mea de e-mail ori numărul de telefon. Dar au fost persoane pe care le întrebam mereu ce mai fac, alături de care am fost acolo, prezentă, când aveau probleme cu copiii, când erau foarte obosite, când aveau un succes…. și de atunci încolo nu am mai existat. Am fost dezamăgită un timp, recunosc. E o slăbiciune pe care nu îmi place să o am, care mi-a mâncat atâtea resurse de timp, energie și bucăți din mine. Le-am dat pentru că nu am putut face altfel. Dar eram secată, de tot, pentru că foarte puțin ți se întoarce. Și chiar când nu ajuți cu vreun scop anume, să nu le fii indiferent celor cărora le-ai fost alături într-un fel sau altul, este un lucru care te mângâie și te face să mai crezi în oameni. Nici acum nu mi-am șters contul. Nu am tras cu ochiul. Nu știu dacă se mai poate reactiva și cred că nu mă mai interesează. Îmi este bine așa, acum. Deși majoritatea traficului pe blog îmi venea atunci de pe facebook. Mă mai gândesc la câteva persoane, la copiii lor. Nu știu dacă ele se gândesc la mine. Dar mă simt mai liberă, mai liniștită. Nu-mi mai admiră nimeni fetele deștepte, frumoase sau statusurile, adevărat. Nu mai pot face ironii pe seama stupizeniilor întâlnite. Am rămas cu prieteniile apropiate din viața iar acesta e un mare dar. Până nu am renunțat, nu realizasem cât de mult mă consuma totul. Pentru că lăsasem să se întâmple lucrurile, pentru că nu-mi dădeam seama cum se adună un minut acolo, cinci dincolo și cum, de la finalul unei zile cu familie, serviciu, copii, eu verificam tot feisbucul înainte de culcare sau noaptea, când mă trezeam. Anul ăsta am citit 24 de cărți. Le-am cumpărat în variantă digitală, de pe amazon, și mi-au plăcut la nebunie. În general le cumpăr în variantă tipărită. Aveam nevoia asta avidă de a reveni la citit pentru că în anii precedenți când mezina era micuță, cititul îmi lipsise enorm. Și a fost un simțămând extraordinar de împlinire. Am citit la fiecare călătorie cu trenul, metroul, autobuzul, seara la culcare, pe bănci, în parcuri. Am călătorit mai mult și vreo trei luni am mers pe jos săptămânal câte 60km.

Viața mea fără facebook se simte de câteva zeci de ori mai bine.

Anunțuri

4 gânduri despre „1 an fără FB

  1. As lipi articolul asta in cafenele unde stam „logati” pe facebook si in discutie. In parcuri unde ne grabim sa ne etichetam copiii. La film unde altul e ecranul interesant. Pe salpi ca sa nu ma mai loveasca vreun prost ce e preocupat sa scrie ca merge. Peste tot!

    Apreciază

  2. inteleg perfect ce ai (des)scris… ma gandesc tot mai mult sa fac acelasi lucru. sper doar sa ma regasesc, pe mine, cea care nu avea nevoie de o retea de socializare. 😦

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s