copii · iubire · jurnal · parenting

mami

Mami! Maaaaami! Mami? Mamimamimami. Sună cunoscut?

Fiecare femeie care și-a dorit să fie mamă a așteptat cu nerăbdare să se audă strigată. S-a gândit cum va suna cuvântul în gurița copiilor aceia minunați cărora le-a dat viață. Și-a imaginat cum va fi vocea lor, cum se va topi de drag când va auzi primul „mama” adresat conștient (nu de la patru luni când habar nu are bebelușul că spune ma-ma) și poate la primul copil nu și-a imaginat nici o secundă că își va dori să nu se mai audă strigată din minut în minut dacă nu mai des.

Sau poate toate mamele sunt profund recunoscătoare tot timpul fiindcă au un copil care vorbește, le caută și le vrea compania nonstop. Eu una, mai obosesc. Mă enervez. Și când sunt nervoasă din cauza oboselii nu mai vreau deloc să aud „mama, mami, mamiiii” pe două voci și zeci de tonuri. Vreau liniște. Dar n-am făcut copii ca să am liniște, nu?

Cert e că pentru a doua oară de la nașterea lui T, trecem prin perioada „toate doar cu mami”. Atât îi trebuie altcuiva (tată sau bunici) să încerce să schimbe, îmbrace, facă baie, sau să dea de mâncare micuței ambițioase că se aude cu aplomb mieunat „no tati, mami”. Până acum o lună, orice făcea mama putea la fel de bine să facă și tata. Ba chiar mai dormeam și eu câte o noapte întreagă datorită lui. Bietul tată, care a fost mereu implicat în viața fetelor, nu mai are loc să facă nimic. Vine obosit de la serviciu, mănâncă și iese afară cu maimuțica atașată de mami, mersul în parc fiind singurul care o interesează dacă e să plece doar cu tati. Așa prind și eu vreo două ore doar cu „mami” de copil mare care e oricum mai rar și mai puțin insistent decât la 1 an și 10 luni.

Știu foarte bine că fiecare copil are perioadele lui de atașament profund  cu mama, cu tata, apoi iar cu mama, cu amândoi, sunt faze care vin și trec iar răbdarea ne este foarte necesară. Știu că sunt mame ai căror copii nu pot vorbi din multiple cauze, mame care ar da orice să audă acest cuvânt rostit de sute de ori.

Dar uneori obosești. Nu te mai vrei strigat pentru fiecare lucru în parte. Vrei să te cheme așa cum e numele tău la care era cât pe ce să nu răspunzi când te-a strigat cineva pe stradă fiindcă-n ultimii doi ani te-a chemat doar „mami”.

Peste nici o lună trebuie să te întorci la serviciu, îți înghiți lacrimile gândindu-te cum te va striga copilul în fiecare dimineață neînțelegând de ce mami nu este și vine abia după-amiaza, de ce mami nu mai e acolo când se trezește, când merge afară, când cade, când vrea să se alinte, când a obosit. Te gândești la câte mami vor fi rostite ziua fără ca să poți răspunde. Că vei avea iarăși un nume oarecare și colegii te vor striga fără intonații speciale. Că nu îți va mai mieuna nimeni numele. Că va trebui să te mulțumești cu „mami” doar jumătate de zi, cu măsură.

Și, dintr-odată, ți se face îngrozitor de dor să auzi din nou incantația nesfârșită a celor două copile: mami! mami??

Anunțuri

2 gânduri despre „mami

  1. Desi a trecut aproape un an de cand am inceput serviciul, inca ma dor tare ultimele doua paragrafe.
    Si eu ma enervez uneori si simt ca iau foc cand aud mamimamimami, dar gandul care reuseste sa ma calmeze e ca aceste cuvinte sunt de fapt oglindirea celor mai frumoase sentimente de dragoste neconditionata 🙂

    Apreciază

    1. Cred că mereu o să doară, ce să facem…
      Mai nou mă strigă „mămica” pe care habar nu am de unde l-a auzit că la noi nu se folosește și ăsta mă scoate cu adevărat din sărite 😀
      Dar trece 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s