copii · jurnal

viața la țară de munte

Mergem pe serpentine pentru o vreme, până mi se face rău și mie și lui A iar T țipă că vrea să iasă din scaunul ei din mașină. Evadăm din oraș de câte ori putem, facem drumul acesta obositor de 3h cu opriri de vomitat pentru ca noi și cei doi copii să beneficiem de un alt aer, de răcoare vara, de jucat nesfârșit, de ieșit dintre betoanele care ne înconjoară. Pe dreapta e muntele iar în stânga, dacă derapezi, te duci direct în prăpastie.

Trecem pe lângă o cascadă, pe un pod, apoi facem la stânga pe o uliță îngustă și am ajuns. Curtea e înecată în păpădii, margarete și ciuboțica cucului. Vecinii ne-au cosit iarba de-un metru și-a rămas perfectă pentru zburdat și bătut mingea. Nu avem nimic în curte. Nici o alee de beton, nici o floare de necălcat. Doar iarbă și copacei plantați de-a lungul gardului, câțiva brăduți, o salcie, niște pomi.

De vreo 8 ani, de când ni s-a născut prima copilă, avem casa asta de lemn la munte. Aici au învățat copiii să meargă, aici am stat primele două luni după ce am născut a doua oară, aici se joacă la râu și-n noroi, aici se scaldă verile fierbinți, aici stau toată ziua afară când venim iar copilăria pe această bucată de pământ e frumoasă și fericită ca zilele noastre de vacanță când ne întorceam noaptea în casă, iar bunicul făcea papanași adevărați, nu din aştia de restaurant și bunica ne mustra că iar ne culcăm la miezul nopții.

Nicăieri nu sunt fetele mai încântate decât în locul acesta care miroase a pământ reavăn, a bălegar uneori și mai ales a libertate. Aici T a mângâiat pentru prima dată un cărăbuş turcoaz strălucitor, aici A prinde lăcuste care stau cuminți pe degetul ei, aici vara prindem șopârle pe care toată familia le îndrăgește iar ele înțeleg cumva că nu le vrem răul și stau la mângâiat închizând ochii alene. Am călărit calul vecinului, am mâncat omlete din ouăle găinilor care merg preocupate toată ziua prin lanul de porumb, iar A a urcat până suus pe o scară înaltă,  într-o magazie unde era strâns fânul.Tot vara ne băgăm cu picioarele în râul rece iar puietul de păstrăv se adună să ne facă masaj și pedichiură, mușcă ușurel gâdilat din tălpile noastre.

Astă iarnă am rămas blocați de nămeți, am petrecut sărbătorile cu proviziile terminate, fără cash la noi, cu butelia pe ducă, cu probleme la centrala pe lemne, cu prieteni care n-au mai ajuns. De Anul Nou am avut pe masă cartofi prăjiți cu mămăligă și brânză. Am împodobit bradul doar noi iar în noaptea de revelion am înălțat lampioane la -21 de grade.

Nu toate zilele sunt vesele și fără griji pentru adulți. O casă la munte are nevoie de multă îngrijire și simplul fapt că ești cu prietenii, 4 adulți, 5 copii, fără mașină de spălat vase, înseamnă că cineva va petrece o bună parte din timp pregătind mese, spălând și strângând. Mai adăugăm la asta faptul că ieri, în ultima zi când aveam de făcut curățenie generală, Electrica s-a gândit să facă niște lucrări deci adio curent și apă. Soțul meu a muncit ca un sclav să termine totul în timp util, cărând găleți și făcând curățenie, cot la cot cu prietena mea care a pregătit masa pentru toți și sandvișuri pentru drum. Dacă nu lăsăm lună, după taifunul copiilor, nu e ca la hotel, nu face nimeni în urma noastră și tot nouă ne place să ne întoarcem în curățenie acolo. Fără nici o legătură, nu pot suferi bărbații care habar nu au să facă nimic, inutili și neajutorați în treburile casei ca niște bebeluși.  Vorba mamei, ori e bărbat, ori cârlig de rufe.

În timpul furtunilor aproape de fiecare dată se întrerupe curentul în zonă. Nu e amuzant când ești singură noaptea cu doi copii în casă dar am supraviețuim. Suntem îngrozitor de dependenți de tot confortul acesta din cutii de chibrit.

Ferice de cei care-şi permit o casă în oraș, să iasă copiii în curte fără griji, oricând au chef, să mănânce afară, să citească, totul să se întâmple în natură. Câte eforturi facem noi din blocurile gri să scoatem copiii cu orele într-un parc în care trebuie să ajungem cu mașina și-n care ne enervăm din cauza rahaților, a mucurilor de țigară, a adulților care se poartă mizerabil cu proprii copii și alte variațiuni pe aceleași teme.

Cei 5 copii urcă pe o potecă îngustă și încearcă să prindă tot felul de insecte pe care le observă cu o invenție foarte folositoare pentru iubitorii de creaturi scârboase sau ciudate. Tropăim printre frunze moarte, crengi și noroi până ce ajungem într-o poiană unde au liber la explorat. Abia când stomăcele ghiorăitoare anunță marea foamete vor să se întoarcă acasă unde-n mare grabă li se dă năut, brânză și o imensă salată de roșii.

Cred că toți copiii pe lumea asta ar trebui să guste muntele, să trăiască la curte, c-un râu în spatele casei, cu pădurea aproape și mere galbene în rucsacul de plimbări.

Anunțuri

2 gânduri despre „viața la țară de munte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s