jurnal

moartea nu arată bine

acum vreo două săptămâni coboram scările blocului să ies în parc cu Năsturica mică. de la alt etaj coborau două echipe de paramedici cu o targă mobilă pe care era intubată o vecină în vârstă, mutată relativ recent în blocul nostru. părea atât de liniștită. un atac cerebral care a trimis-o imediat în coma din care nu s-a mai trezit. a fost înmormântată deunăzi. se duc vecinii noștri pe capete, bloc locuit în majoritate de familii vârstnice.

mi s-a părut mereu că tema morții nu este un subiect tabu ori grotesc, de fapt, doar noi putem să-l facem astfel. oribile mi se par fotografiile și înregistrările video de la înmormântari, preocuparea pentru nevoile preotului, mascarada din jur, cum deodată le pasă atâtora de tot ce nu le-a păsat cât a trăit omul respectiv. oribil mi se pare că există o întreagă industrie care se ocupă de felul în care arată morții. de parcă pe morți i-ar interesa cât de bine sunt îmbrăcați, cât de bine sunt machiați și aranjați. nu am înțeles niciodată de ce rămâne capacul sicriului ridicat până înainte de coborârea în groapă. eu aș prefera să îmi donez organele dacă e să mor mai tinerică apoi să fiu pusă într-un sicriu oarecare și capacul închis. morții nu știu nimic. nu vreau să fiu spălată, aranjată, îmbrăcată sau înmormântată cu vreun fast. în liceu, cls. 9-a, pe când citeam cioran și kafka, îmi făcusem un testament mișto. specificam în detaliu cum să arate înmormântarea mea și cui să rămână puțina mea avere. cred că aș leșina de râs să-l citesc astăzi dar ideea a rămas aceeași: să fie totul simplu. nimic din toate astea nu contează. ce contează e cum ne trăim viața asta scurtă, cu gust dulce-amărui de ciocolată neagră și bucăți de sâmburi de caise.

am văzut mulți morți la viața mea, pe puțin douăzeci de aproape. dar primul mort nu se uită niciodată. aveam mai puțin de 5 ani, eram la bunici la curte. cu o zi în urmă, venise în vizită o femeie de la țară cu băiatul ei, ca să rezolve niște probleme la oraș. băiatul nu era prea sănătos săracul, avea vreo 8 ani, vorbea încâlcit și cam fără noimă. deodată poarta se deschise larg și intră femeia cu băiatul pe brațe, cu sângele aproape uscat pe cămașă, cu două şomoioage de vată înfipte în fiecare nară. era vară, căldură cumplită, și-l întinse înlăcrimată pe o masă în veranda casei. toți erau atât de șocați încât nu se mai gândiseră că eram și eu pe acolo. abia după ce m-am holbat bine la băiatul fără suflare, cineva a spus: „luați-o pe asta mică de-aici”. îl călcase o mașină. cred că o să-mi rămână mereu chipul lui în memorie. am văzut, mai târziu, cum i-au șters fața, i-au scos şomoioagele îmbibate de sânge, l-au curățit și parcă dormea. imobil, cu mâinile pe piept, un copil amărât de la țară a fost primul mort care mi-a rămas în suflet.

apoi mătușa. bunicul meu preferat, unchiul, prietena mea și destule alte cunoștințe. la mine a încercat Moartea de câteva ori dar deocamdată nu i-a ieșit pasența. poate a venit înaintea programării și Cineva a dat-o afară din biroul celor încă vii. nu facem pomeni, nu punem mâncare pentru mort fiindcă morților nu le pasă de colaci, fripturi sau vin și nici sufletele lor nu zburdă amuzate pe undeva. that’s just a bunch of crap. o idee apărută din dorința de-a face oamenii să creadă că-și pot cumpăra mântuirea, că ce fac ceilalți după ce mor ar putea conta, o idee care bagă banii mulți ai credulilor în buzunarele fără fund ale profitorilor.

moartea nu poate fi frumoasă sau elegantă. nu e nici o diferență între un miliardar mort și-un cerșetor mort. singura diferență e felul în care au trăit. moartea va rămâne urâtă, mirositoare și grea în ciuda tratamentelor cosmetice și a operațiilor estetice pe trupuri inerte. moartea e boala fiecărei vieți. and we’d better get used to her arrogance.

Anunțuri

9 gânduri despre „moartea nu arată bine

  1. Vai Snow…ai spus exact ceea ce simt si ce cred in legatura cu mortii si inmormantarile ….ma simt atat de eliberata sa imi pot citi gandurile nescrise 🙂 Multumesc pentru asta

    Apreciază

  2. Am vorbit odata cu un psiholog pe tema asta si raspunsul lui a fost ca tot circul se face din disperarea de a umaniza moartea. Still, eu as fi foarte impacata daca as putea sa nu particip la inmormantari, nici macar la cele ale celor dragi mie. Mi se pare frumos sa ramana amintirea, sa imi inchipui ca s-au evaporat cumva..e degradant ce ni se intampla in ultimele zile pe pamant. si din pacate nu (doar) din cauza naturii 😦

    Apreciază

  3. Sună grotesc, dar sunt unele morţi pe care le accepţi şi priveşti mai uşor decât pe altele. Ultima oară m-am izbit de ea acum un an şi două luni, când mi-a murit cea mai bună prietenă de cancer. Deşi trebuia să fiu pregătit, că a fost după un chin de un an şi jumătate, nu am fost. Şi cred că nici nu am vrut să fi fost. Câteva zile nu prea am ieşit din casă şi am jelit, mi-aduc aminte că stăteam aşezat pe covor şi am tot aşteptat ca cineva să mă sune pentru mângâiere. Chiar doream asta. Nu a sunat nimeni şi mi s-a părut oarecum curios, sunt şi unii care privesc mai cu detaşare şi ceva răceală. De ce suferinţa cere apropiere? Asta nu am înţeles. Nu am fost la înmormântare şi până acum nu am fost la mormânt, pur şi simplu nu pot.

    Apreciază

    1. A. Și oamenilor le e greu să sune pentru că nu știu ce să zică sau pentru că se tem și se gândesc că de fapt nu ai vrea sa fii sunat într-o asemenea situație… reacționăm diferit la durere. La durerea altora și mai și. Prietenii nu prea pot fi înlocuiți.

      Apreciază

  4. Claudiu, înțeleg perfect de ce nu poți să te duci la mormântul prieteni tale! Nu înțeleg de ce oamenii vizitează mormintele persoanelor dragi decedate, nu înțeleg ce gasesec acolo sau cum îi ajută!

    Legat de acest subiect mi-a plăcut foarte mult „Intermitențele morții” de Saramago, carte pe care o recomand!

    Apreciază

  5. Textul sugereaza multa si grea frica de moarte. Poate ca in loc sa dea copilul la o parte mai ales asa cu intarziere, ar fi fost mai bine sa fi luat copilul la o parte si sa fi vorbit despre ce a vazut. Adica despre moarte ca parte fireasca a lumii, nicidecum „boala vietii”, nicidecum apriori „urata, mirositoare si grea”, nicidecum vreo aroganta. Si explicat de asemenea si datinile acelea dintr-o perspectiva mai putin speriata de moarte, mai putin tensionata, mai putin indarjita: toate datinile sunt de fapt pentru cei vii, pentru cei ramasi in urma, nicidecum pentru morti. Sigur, asa se spune, ca dai pomana pentru mort si tot sigur, nu mananca mortul la propriu, dar e la origini o modalitate de a oferi usurare celui indurerat (a face o fapta buna si chiar a face ceva „pentru” cel plecat) si simultan o modalitate de a oferi celor sarmani ceea ce au nevoie, fara a-i forta sa cerseasca si chiar fara a-i scoate din randul celorlalti sa-i arati cu degetul ca adica n-au. La fel, ritualul de inmormantare ofera cel putin unora ceva de facut anume la un moment in care s-ar pierde altminteri, le ofera chiar si o incheiere uneori, un moment necesar pentru a isi trai durerea si a putea apoi sa mearga mai departe. Sigur, nu se potriveste musai ca reteta fixa nevoilor tuturor, dar in mod normal si intr-o comunitate ne-habotnica, ritualul e un cadru in care deci fiecare isi face propriile alegeri dupa nevoi, nicidecum un set de reguli fixe si precise.

    Per total, e in fapt multa compasiune, multa caldura, multa intelepciune si multa intelegere de oameni in toate astea de le deplangi/infierezi in text, dar sunt de gasit doar daca le cauti de sens un pic mai adanc decat cel de-ti vine asa pedestru la indemana si doar daca le vezi intr-un context mai larg decat se ghiceste din avion. Sigur, nu e nici o obligatie la asemenea efort si numai tu decizi daca merita sau nu ori are sens sau nu sa-l faci.

    Apreciază

    1. Faptul ca moartea e „normală”, că reprezintă finalul vieții, nu o poate face mai plăcută și în nici un caz nu cred că trebuie înfrumusețată.
      Nu e nimeni speriat de moarte, cred că înțelegi greșit. Am fost de câteva ori aproape de ea și nu mi-e teamă decât de neputință la bătrânețe, nu moartea mă înspăimântă.
      Ritualurile nu înseamnă nimic pentru mine și le consider nenecesare, nu văd cum ajută pe cineva niște datini așa zis creștine, dar nu am oprit pe nimeni să le facă. Din fericire, lumea nu-și va bate capul cu asemenea chestii ridicole la moartea mea :).

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s