copii · jurnal

what if

Mereu am gândit că întrebările alea „cum ar fi dacă”, nu au nici un sens. Te fac să te gândești la lucruri idioate și imposibile, cum ar fi dacă ai câștiga sume obscene la loto când nu joci la loto. Cum ar fi dacă te-ai retrage pe o insulă, să trăiești din te miri ce, precum pescarii aceia care pescuiesc doar ce consumă, adună doar ce mănâncă două zile și gata, te trezești deodată „liber”, eliberat de viața asta rutinată compusă din copii-servicii-case-școli-cheltuieli-concediipreapuține.

Uat dă hec ar iu living for adică. Ca să produci bani, să menții un anume nivel de confort, să ai grijă de viitorul copiilor tăi. Nu vreau ca viața mea să se rezume la atât. Este angoasant, trist, deprimant până la autoflagelare. Să trăiești așa, de pe o zi pe alta, fără să faci nimic care să aibă o însemnătate pentru viața altora. Copiii nu pot fi un scop în sine. Facem copii pentru că suntem egoiști, pentru că nu ne putem împotrivi instinctului și da, pentru că îi iubim suficient cât să ne dăm viața pentru ei dar mai degrabă i-am învăța ce înseamnă să trăiești fără să-ți pară rău la final decât să avem impresia că facem vreun sacrificiu pentru ei. Pentru că nu facem. Nu ei au ales să vină pe lume, nu ne datorează ceva anume iar dacă ne vor oferi dragostea lor și vor fi fericiți, cum i-am crescut, asta ne va bucura mai mult decât toate realizările la un loc. Și tot nu mă pot gândi că asta justifică o viață de robot, la finalul căreia ne vom întreba ce ar fi fost dacă.

Am primit o ofertă de job la Paris, un contract pe o perioadă determinată, bine plătit, ca orice job pe contract limitat. Și m-am trezit spunând că nu sunt interesată de Paris, de Franța în general. Vreau o altă țară, una mai civilizată, fără socialiști, birocrație și încălcarea drepturilor omului și-a copiilor, cum ar fi noua lege cu obligativitatea unor vaccinuri. Nici după francezi nu mă omor deloc. Am lucrat destul cu ei, prefer alte nații. Nu pot târî doi copii după mine, făcând atâtea schimbări o jumătate de an pentru un oraș mizerabil, plin de nesimțire, glumesc spunând că pentru astea era suficient să mă reîntorc în București. În București primisem altă ofertă. Nu știu cum se face că doar acolo unde NU vreau să ajung apar oportunități. Nimic dinspre vest. Și așteptarea asta continuă mă chinuie încet, dureros, ca torturile special gândite să te stingă psihic și fizic bucățică cu bucățică, întâi un deget, apoi o parte din creier, o parte din suflet, din simțiri, un ochi, o lumină.

Dacă într-o zi ni s-ar lua tot, copii, soț, soție, casă, serviciu, bunuri, cu ce am rămâne? Pentru ce am trăi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s