proză scurtă · pun intended

I am sailing

Plutesc pe apele Oceanului Pacific. Locuiesc într-un vapor cam cât 50.000 de vieți laolaltă iar în dreptul camerei mele spațioase e un hublou imens.

Îmi petrec o bună parte din zi holbându-mă prin hubloul de plexiglas, urmărind diverse specii de pești și mamifere acvatice ale căror nume n-o să le știu probabil niciodată. Lumea asta marină, adâncă, necunoscută, mă fascinează într-un mod care mă sperie. E ca și cum, de fiecare dată când stau cu un bol plin ochi de chipsuri în fața acelui geam, o putere aproape irezistibilă încearcă să mă tragă în adâncuri. Sincer vorbind, nu știu cât o să-i rezist. Lumea asta de dincoace, uscată și vestejită de atâtea milenii nu are mare lucru de oferit. Acum văd că balenele ucigașe folosesc telefonul mobil în trafic și din cauza lor navigația devine mai lentă, exact ca în cazul șoferilor proști care țin telefonul la ureche în timp ce au impresia greșită că merg. Caşaloții și-au cumpărat tablete de ultimă generație pe care habar nu au să le folosească iar plozii lor au accesat deja site-uri +18 de la împerecherile delfinilor pe tot parcursul anului. Nici rechinii nu mai sunt ce au fost. Jumătate din ei au devenit raw vegani și propovăduiesc hrana cu alge și plante marine care nu instigă la violență. Cealaltă jumătate participă la cursuri de parenting empatic și odraslele lor clămpănesc o rugăciune de iertare către victimă, înainte de atacul fatal. Căluții de mare, mici, finuți, eleganți și foaaarte înceți sunt dependenți de feisbuc și câțiva au devenit bloggeri renumiți. Alții au pagini pe care vând informații despre trendurile de îmbrăcăminte acvatică. Uite un pui de caracatiță și-a lipit ventuzele de hubloul meu și nu mai văd nimic. Vine taică-su să-l convingă că nu e frumos să îți întinzi tentaculele în spațiul personal al altora dar ăsta micu’ nu pricepe și face un tantrum de supărare împrăștiind atâta cerneală încât totul se vede albastru încețoșat.

Plutesc în globul meu de sticlă unde nu mă atinge nimic. Mă uit la tot ce se întâmplă în juru-mi ca la o poveste ireală. News feed-urile au înghețat, am oprit toate notificările. E cald și a dispărut toată graba. Le fac pe toate în tihnă, nu există nimic urgent, nimic care să nu poată aștepta cam oricât. E doar impresia noastră că e nevoie să le facem pe toate repede și acum. Aricii de mare nu se grăbesc nicăieri. Delfinii Bottlenose își fac timp pentru relații, hetero și homosexuale. Coralii au prevestit următorul tsunami de dimensiuni catastrofice peste vreo 20 de ani. Este timp. O să fiu atunci prin deșertul Australian, mângâind vreo iguană, reptilele mele favorite.

Hubloul mă protejează de ambele lumi. Pe punte ies doar noaptea, când lumea beată, proastă și murdară s-a dus deja la culcare. Trag pe nări aerul salin și răvășit al oceanului cu gust de sânge și icre. Se văd urmele reflectorizante ale balenelor gestante și ascult sunetele masculilor furioși de la 700km distanță.

And it feels good out here. And so fucking lonely.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s