jurnal

nu pot uita (1)

martie rece, 2015

Luna asta se împlinesc doi ani.
Doi ani și ceva de când am primit un telefon la serviciu, de la prietenul prietenei mele. Mi-a zis că are o veste proastă și mă gândisem instantaneu că poate se despart dar de ce nu m-o fi sunat ea întâi iar el îmi spune că L avusese un accident, unul grav, care s-a lăsat cu arsuri multiple pe față, piept etc. M-a trecut un fior sloi pe șira spinării. Eram însărcinată în două luni, îmi era oricum foarte rău. L fusese dusă la spital și a intrat direct în operație. Din păcate ambulanța ajunsese la 40 minute după evenimentul care se produsese într-un sat de lângă oraș și de aceea totul durase și mai mult.
La telefon el era sugrumat de teamă. Am întrebat dacă aia mică e bine, plecase cu bebelușa lor de 5 luni după ea. La bunica rămăseseră ceilalți doi copii ai ei, de 6 și 4 ani. Aia mică era bine, mi-a zis el, dar nu voia să accepte lapte praf, alăptată fiind până atunci, plângea de foame și era foarte agitată.
Momentele alea când simți că ți se rupe sufletu-n bucăți și speri la o minune. M-am ridicat de la birou, desfigurată, am vorbit cu șefa mea și am plecat. M-am dus acasă, mi-am luat haine de schimb și obiecte de cosmetică, metodic, ca și cum aș fi plecat în concediu. M-am oprit la farmacie să cumpăr biberoane și lapte praf. Mi-am înghițit lacrimile și m-am dus acasă la ea unde ea nu mai apărea de nicăieri.
Am luat pruncuţa în brațe, i-am vorbit, cântat și reușit să o hrănesc. O victorie rapidă și dulce, aproape nesperată. Îmi venea să plâng dar știam că micuța aceea avea nevoie de cineva vesel în preajmă. E cumplit de greu să mimezi bucuria în fața unui copil. Este forma cea mai hidoasă și nefericită a ipocriziei dar trebuia. O făcusem de multe ori în fața propriului copil în situațiile critice ale migrenelor, nesfârșitei oboseli și pierderilor emoționale.

Peste câteva zile urma ziua ei și chiar vorbisem cu soțul meu în acea zi despre cadouri. Așteptam să ne sune să ne invite. Cum se schimbă o viață într-o secundă și cât de neputincioși suntem. Copila mea cea mare a fost preluată de mama care nici ea nu era disponibilă atunci dar eu trebuia să mai rămân cu bebelușa, să învăț bunica paternă cum să se descurce cu ea.
Prietenul lui L și soțul meu s-au întâlnit să discute, după operație. Nu decursese prea bine. Nu era nici o speranță dacă nu ar fi mers la București. Așa că au plecat la spital și au cerut mutarea ei de urgență la spitalul pentru arși din București. Ambulanța a plecat în noaptea aceea iar ei doi cu mașina în spatele ambulanței pe o ceață cumplită, exact ca durerea care ni se agățase de creier.

Îmi era rău, vomitam și nu suportam nici un miros în jur. Am făcut baie puiului de om și i-am mai dat un biberon. Am adormit-o lângă mine și am vegheat-o toată noaptea și dat de alte două ori de mâncare. Am plimbat-o, mângâiat-o și nu a mai plâns o secundă. Cât de scumpă era, draga de ea, de parcă ar fi știut că totul se va schimba din ziua aia nenorocită.

L intrase în comă iar bărbații s-au întors acasă cu chipuri pe care nu apucasem să le văd la niciunul dintre ei.

Anunțuri

Un gând despre „nu pot uita (1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s